Pe drumul vieții oameni.
Aleargăm cu toții grăbiți. Alergarea noastră se intersectează haotic. S-ar părea că am pierdut Sensul.
Grija zilei de mâine ne apasă inima sufocându-ne bucuria. Mâinile și mintea ne sunt antrenate într-o muncă ce parcă nu mai are sfârșit. Trudim! Suntem obosiți, dar nu mai știm să ne odihnim. Suntem cu fiecare pas mai aproape de epuizarea sufletului nostru întru cele pământești și am pierdut conectarea cu ursa Puterii.
Ne impiedicăm sub greutatea grijilor și cadem cu ochii în pământ în timp ce deasupra noastră stă Cerul…așteptându-ne.
Avem tot mai multe lucruri. Cu fiecare agonisire devenim tot mai săraci. Pentru ca a agonisi înseamnă timp dedicat, rupt din adâncirea relațiilor cu Dumnezeu, cu cei din familia noastră, cu semenii noștri. Suntem martorii inconștienți ai destrămării familiei în loc a fi lucrătorii înfloririi ei.
Care poate fi imaginea unei societăți alcătuite din familii bolnave? Cum poate fi ea săntoasă când celulele ei sunt invadate de tumoarea agonisirii? Vindecarea ei începe din interior.
Ce pot face eu, om mic și aparent neînsemnat, pentru această lume?
Oare nu tocmai să mă întorc spre familia mea, concentrându-mă la vindecarea ei? Să fac din casa mea un cămin care răspândește lumină într-o lume tot mai întunecată asumându-mi și luând în serios propriul rol: de soț-tată, de soție-mamă. Să privesc spre copii și să știu că ei sunt veșnicie, că sunt ucenici, că sunt viitorul și totodată prezentul.
Poate că gestul prin care îi împuternicim pe alții să ne modeleze pruncii încă de când aceștia abia învață a păși creionează portretul societății: o societate în care responsabilitatea e mereu pasată spre alții.
Relația de ucenicie dintre părinți și copii se șterge mai mult cu fiecae zi care trece, iar noi ridicăm din umeri mirați.
Bolnavi de uitare ce suntem! Cum putem crede că Dumnezeu și toate ale Lui se pot da mai departe generațiilor ce vin când noi clădim pentru lumea acesta ? Dragostea și mântuirea ce ne-au fost date se clădesc în copii strop cu strop, prin timp dedicat lor.
„Ce-am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri,
nu vom ascunde de copiii lor, ci vom vesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului, puterea Lui şi minunile pe care le-a făcut.
El a pus o mărturie în Iacov, a dat o Lege în Israel şi a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe în ea copiii,
ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii care se vor naşte şi care, când se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor;pentru ca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu şi să păzească poruncile Lui.” (Psalmul 78: 3-7)
Ajută-ne Doamne să fim dintre cei ce dau mai departe, generațiilor ce vin, din cele ale Împărăției Tale!
Andreea Stanciu
– colaborator Saptamana Casatoriei Cluj-Napoca –
https://andreeastanciu.wordpress.com/ https://silenceofphotography.com/
Recent Comments